Blog personal - Mihai Grigorescu | Inadaptarea e o boala grea
15767
post-template-default,single,single-post,postid-15767,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode-theme-ver-9.2,wpb-js-composer js-comp-ver-4.11.2.1,vc_responsive
inadaptare

Inadaptarea e o boala grea

Aseară am fost la Teatrul Naţional Timişoara, la piesa Boala familiei M – adaptată de Radu Afrim după textul tânărului dramaturg Fausto Paravadino.

Boala familiei M întregeşte imaginea unei familii disfuncţionale, o lume a marginalilor. Rolurile, limbajul cotidian folosit, decorul şi fundalul muzical alert fac ca această piesă de teatru să oglindească fidel o componentă a existenţialităţii. Membrii familiei M suferă de o maladie metaforică, aparent incurabilă: inadaptarea la viaţă. Piesa sugerează că destrămarea familiei s-ar fi produs în momentul sinuciderii mamei, pe a cărei certificat de deces e notată cauza morţii: intoxicaţie medicamentoasă .

“Numele meu e Marta M şi sunt gata… să încep o nouă zi!” Moartea mamei a obligat-o pe sora cea mai mare, “sora cea bătrână” – Marta, să-şi asume rolul maternal şi responsabilităţile casnice, îngrijindu-se zi de zi de tatăl ei foarte bolnav şi cei doi fraţi mai mici.

“Numele meu e Maria M şi sunt prinţesa avorturilor din această regiune!” Maria, sora mai mică, e o uşuratică cu multe avorturi la activ, urmărită de sentimentul de vinovăţie, care a adus-o în pragul negării şi ruperii de realitate. E prinsă în jocul dragostei, între logodnicul ei Fulvio şi prietenul cel mai bun al acestuia, Fabrizio. O scenă reprezentativă a piesei: Fulvio la bustul gol şi Fabrizio arătându-şi doar picioarele, care m-a dus cu gândul la o lume imaginară în care trăieşte Maria, mereu în căutarea bărbatului ideal – în cazul de faţă, întregit din jumătăţile celor doi.

“Numele meu e Gianni M şi, uneori, am senzaţia că sunt singurul din familia asta care încearcă să comunice, să poarte o conversaţie!” Gianni e fratele mai mic al Mariei şi al Martei. Un copil-adult şi singurul care poate identifica adevărata boală de care suferă familia M – inadaptarea la viaţă. E un copil maturizat forţat de evenimentele petrecute în familie şi cu înclinaţii incestuase faţă de surorile sale, care îşi neagă statutul de adult şi e mereu în căutarea copilăriei furate.

“Eu sunt domnul M, Luigi M! Şi… feriţi-vă de cocoloaşe! Ce cocoloaşe? Veţi afla mai târziu!” Luigi, care se vrea a fi capul familiei M, a căzut în boala nebuniei şi se manifestă asemenea unui copil de 5 ani. Luigi e cel mai complex personaj, care te poartă între două stări sufleteşti aflate în contrast, pe tot parcursul piesei: buna dispoziţie şi tristeţea. Acest rol m-a tulburat profund, făcându-mă să mă gândesc la părinţii mei şi la un moment neprevăzut al vieţii, care ar putea inversa decisiv rolurile din familia mea. M-a făcut să-mi amintesc şi de toate cazurile reale pe care le ştiu, în care părinţii au devenit copii şi copiii au devenit părinţi.

Nu vreau să dau mai multe detalii despre drama familiei M, cu atât mai mult că transpunerea în cuvinte a stărilor sufleteşti pe care ţi le creează această piesă de teatru mi se pare greu de realizat şi cumva inutilă. De aceea, dacă frecventaţi Teatrul Naţional Timişoara, Boala familiei M trebuie să fie pentru voi un “must see”, fiindcă, părerea mea, puţine piese de teatru pot surprinde atât de bine anumite aspecte dramatice ale realităţii în care trăim.