Blog personal - Mihai Grigorescu | Tata si fiu
15803
post-template-default,single,single-post,postid-15803,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode-theme-ver-9.2,wpb-js-composer js-comp-ver-4.11.2.1,vc_responsive
tata si fiu

Tata si fiu

Alergăm zilnic după secunde şi minute, presărate cu încercări disperate de a ne umple timpul cât mai eficient, de a rezolva toate chichiţele cotidiene, de a elimina grijile infinite. Totul şi toate doar pentru a ne găsi o fărâmă de linişte atunci când stingem lumina şi pleopele devin grele.

Se numeşte supravieţuire, presupun. Dar, uneori, timpul se opreşte, stă pe loc. Insesizabil, aproape, dar chiar se întâmplă fenomenul ăsta. E momentul acela în care îţi dai răgaz să mai priveşti şi-n altă parte, decât în dreptul grijilor sau preocupărilor tale. Atunci când găseşti frumuseţe în lucrurile simple, atât de banale.

În cazul meu, s-a întâmplat recent, chiar la ultimul meci de baschet din Play-Off desfăşurat în Timişoara. Ne instalasem deja şi aşteptam să înceapă meciul. Sala era din nou plină, dar parcă nu atât de plină precum fusese înainte cu o zi. Probabil că oamenii, descumpăniţi de scorul de dinainte cu o zi, au ales să stea acasă. Sau… nu ştiu. Dar, prin forfota din sală am observat un bărbat ce ţinea un copil de mână. Se îndreptau înspre locul în care stăteam noi. Erau tată şi fiu.

Tatăl găsise un scaun liber şi-l aşezase acolo pe băiat. El nu mai avea unde să stea, aşa că s-a aşezat pe scări, lângă băiatul său, parcă în semn de protecţie părintească şi uitându-se cu dragoste la el. L-a dezbrăcat de jachetă pe micuţ şi apoi a început să îi explice cum stă treaba asta cu baschetul, deşi nu ştiu câte o fi înţeles dragul de el, că mai mult de 6-7 ani nu cred că avea.

Pentru mine, acela a fost momentul în care timpul a stat în loc. Un tată care-şi duce fiul la un meci de baschet – meh, ce-i aşa ieşit din comun? – ar zice unii. Şi n-am nimic împotriva lor. Doar că eu nu m-am mai uitat de mult timp “în jur”, prea m-am afundat în frământările şi problemele mele. Şi am tot respectul pentru acel tată care şi-a luat fiul de mânuţă şi l-a adus la meci. Alţii poate nu ar fi făcut asta. Era o oră târzie pentru o zi din toiul săptămânii. Poate că tatăl era obosit. Poate că fusese la lucru. Poate că ar fi vrut să stea acasă şi să se uite la meci în faţa TV-ului (în ziua aia a fost foarte frig afară). Poate…

Dar, a venit cu băiatul său la meci. Iar micuţului probabil că o să-şi amintească multă vreme cum tatăl său l-a dus într-o seară la primul său meci de baschet. Sau poate că eu îmi imaginez toate lucrurile astea. De fapt, nici nu mai contează. Important e că am simţit cum timpul se opreşte, iar eu am putut uita de toate grijile mele în timp ce mă bucuram sincer de dragostea pe care acel tată o poartă fiului său.